Oamenii sunt cele mai vulnerabile ființe. Cum pot tinerii, care sunt de fapt atât de vulnerabili, să pară exact opusul? Este comportamentul lor rece doar o mască care se înlătură atunci cand se simt în siguranță sau chiar așa sunt ei? Copiii capabili să trăiască emoții de tristețe, teamă, pierdere și respingere își vor ascunde adesea aceste sentimente față de cei egali cu ei pentru a evita ridiculizarea și atacul. Copiii noștri, ajunși la vârsta adolescenței, își resping părinții și sunt orientați către cei de vârsta lor și, nu este de mirare de ce, ei devin împietriți emoțional. În lumea celor egali cu ei, copiii noștri pot fi ignorați, se pot simți neimportanți, excluși, incapabili sa se ridice la înalțimea așteptărilor, dezaprobați, neapreciați, făcuți de rușine sau ridiculizați. Ceea ce protejează un copil de greul acestui stres, este atașamentul față de un părinte. Atâta timp cât copilul nu este atașat de cei care îl subestimează, răul făcut nu este semnificativ. Când părintele este busola copilului, acesta nu are motive de îngrijorare. Filmul La vita e bella, este un exemplu de cum atașamentul dintre părinte și copilul său îl protejează pe acesta de lumea exterioară. Un tată evreu face eforturi pentru a-și proteja fiul de ororile rasismului  și genocidului.

O parte evidenta a meseriei noastre de părinți este să ne protejăm copiii împotriva rănilor psihice. Dacă noi, adulții, putem fi răniți de durerea emoțională cauzată de atașamente distruse, cu atât mai mult pot fi copiii, mult mai dependenți și care au mult mai multă nevoie de atașament. Când egalii înlocuiesc părinții, emoțiile și sensibilitățile îi copleșesc ușor. Trebuie doar să ne imaginăm doar cum ne-ar merge nouă, adulților, dacă am fi supuși de către prietenii noștri tipurilor de interacțiuni cu care se confruntă copiii în fiecare zi – micile trădări, evitarea, disprețul, lipsa de încredere. Nu este de mirare că acești copii orientați spre cei de vârsta lor, se închid în ei. Rata suicidului în rândul copiilor este în creștere, iar literatura de specialitate indică respingerea din partea egalilor drept unul din motivele tot mai des întâlnite.

Dacă copilul este atașat în primul rând de părinți, acceptarea acestora este vitală pentru binele si sănătatea lui emoțională. A nu fi plăcut de părinți dă o lovitura devastatoare stimei de sine. Studiile arată clar că cea mai bună protectie pentru un copil, chiar și în adolescență, este un atașament puternic față de un adult. Adolescenții care au legături emoționale puternice cu părinții lor, au fost mai puțin predispuși la probleme cu alcoolul sau cu drogurile.

Vulnerabilitatea apărută din cauza fricii de pierdere este inerentă în relațiile dintre egali. În cadrul acestora nu exista maturitate pe care să te sprijini, implicare pe care să te bazezi, responsabilitate pentru o altă ființa umană. Copilul este lăsat în cruda realitate a atașamentului nesigur. Ce se poate face ca relația să meargă? Ce se întâmplă dacă nu sunt de acord cu ce fac prietenii mei, dacă mama nu mă lasă să merg sau dacă prietenei mele îi place mai mult altcineva decat îi plac eu? Acestea sunt anxietățile omniprezente ale copilului orientat spre egali. Copiii sunt obsedați de cine pe cine place, cine pe cine preferă, cine cu cine vrea să fie. Adevarata individualitate este strivită de nevoia de a păstra relația cu orice preț. Sentimentul de insecuritate devine de nesuportat.

Adolescenții sunt impulsivi, nechibzuiți, acționează fără să se gândească înainte și au reacții contradictorii. Aceste comportamente nu ar trebui să îi îngrijoreze foarte mult pe părinți, fiind comportamente potrivite pentru orice copil de aceeași vârstă. Îngrijorător devine acest comportament, în cazul în care copiii depașesc vârsta adolescenței și comportamentul acesta predomină și în continuare. În cartea sa, The Sibling Society, Robert Bly afirmă că imaturitatea este endemică în societatea noastră. Oamenii nu se mai deranjează să crească. În lumea de azi, sindromul preșcolarului afectează mulți copii trecuți bine de această vârstă. Mulți adulți nu au atins maturitatea, nu stăpânesc arta de a fi ființe independente, capabile de a se ingirji de propriile emoții și de a respecta nevoile altora.

Cum poate fi stimulată maturizarea?

Putem sprijini procesul, putem oferi condițiile propice, dar nu putem face un copil să crească la comandă. Când avem de-a face cu copii imaturi, degeaba dorim să le arătăm cum să se comporte. Copiii care nu înțeleg corectitudinea, trebuie învățați să-și aștepte rândul. Copiii insuficient de maturi pentru a înțelege impactul propriilor acțiuni au nevoie de reguli și de recomandări pentru comportamentele adecvate. A respecta niște reguli pentru că așa este corect, este un semn de civilizație. Adevărata provocare pentru părinți este să-și ajute copiii să crească, nu doar să arate ca niște oameni mari. Daca disciplina nu este un tratament pentru imaturitate, cum ne putem ajuta copiii să se maturizeze?

Pentru a sprijini independența copilului, trebuie mai întâi să întreținem dependența. Pentru a-l ajuta pe copil să se separe, trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a-l ține aproape. Când cere o îmbrățișare, îi dăm una mai caldă decât ne dă el. Ne eliberăm copiii nu făcându-i să muncească pentru a ne caștiga dragostea, ci lăsându-i să se scufunde în ea. Ajutăm copilul să faca fața separării atunci când merge la culcare sau la școală, satisfacându-i nevoia de apropiere. Astfel povestea maturizarii este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizeaza independența și separarea autentica. Dragostea părintească necondiționată este un nutrient indispensabil pentru creșterea emoțională a copilului. Daca copilul simte că nu trebuie sa facă nimic, deoarece aceasta iubire nu poate fi nici câștigată, nici pierdută, se va dezvolta natural.

Agresivitatea

Agresiunea este una dintre cele mai comune plângeri ale părinților și profesorilor de astăzi. Ce îndeamnă o persoană să atace? Frustrarea este combustibilul agresiunii. Doar în absența unei rezolvari civilizate, frustrarea poate duce la agresiune. Problema este ca viața ne oferă multe frustrări care sunt mai presus de noi: nu putem modifica timpul și nu putem schimba trecutul. Nu putem evita moartea, nu putem face experiențele plăcute să dureze o veșnicie, nu putem trișa realitatea, nu putem forța pe cineva să coopereze dacă nu vrea. Nu putem face mereu ca lucrurile să fie corecte și nu putem garanta întotdeauna siguranța noastră sau a altcuiva.

Copiii au o nevoie extremă de a fi doriți, solicitați, plăcuți, iubiți, speciali. Copiii noștri nu ar trebui să facă față provocărilor pentru care nu sunt pregătiți. Copiii orientați spre cei de vârsta cu ei, au un nivel de frustrare foarte mare. Unii devin solicitanți într-un mod compulsiv în relațiile dintre ei, alții devin preocupați de a se face cât mai atrăgători în ochii celorlalți și obsedați de a fi la modă la vârste din ce în ce mai mici. Unii devin autoritari, alții fermecători sau comedianți. Unii fac orice pentru a păstra relația cu prietenii lor. Mereu nesatisfăcuți, acești copii au pierdut contactul cu sursa nemulțumirii lor și protestează vehement împotriva unei realități pe care nu o pot controla deloc. Copiii noștri au rămas fără lacrimi și sunt plini de ostilitate față de părinții lor. În loc de lacrimi, tristețe și dezamăgire, ei sunt plini de sarcasm și de dispreț.

Vârsta începerii vieții sexuale

Conform unui studiu din 1998, făcut de Centers for Disease Control, de doua ori mai multe fete de clasa a 9-a decât cele de clasa a 12-a, au declarat ca au făcut sex înainte de vârsta de 13 ani. Dintre băieții americani de clasa a 9-a, aproape 15% au recunoscut începerea activității sexuale înainte de 13 ani, cu mult peste dublul elevilor de clasa a 12-a. Aceleași rezultate au fost obținute și în Canada. Mulți dintre adolescenți practică sexul oral în locul raporturilor sexuale penis-vagin fără a recunoaște că fac de fapt sex.

Pentru băieți, sexul este o metoda de a cuceri și de a aduna trofee, de a se ridica deasupra celorlalți, de a-și crește statutul în ochii amicilor. Pentru fete, sexul ar putea fi o afirmare a atractivității, a statutului de obiect al dorinței, o experiență a apropierii intime sau un semn al aparținerii si exclusivității. Multe fete care nu reușesc să fie precoce și pricepute sexual, sunt considerate proaste și ratate. Copiii au parteneri sexuali fără a-și exprima loialitatea față de ei. Sexul este pur fizic, fără intimitate emoțională sau psihică. Pentru a înțelege comportamentul sexual precoce al tinerilor, trebuie să ne raportăm din nou la atașament, vulnerabilitate și maturizare. Cheia este întotdeauna atașamentul.

În ordinea naturala a lucrurilor, sexul are loc între ființe mature, nu între copii. Copiii care au înlocuit părinții cu prietenii sunt cel mai probabil interesați sau activi din punct de vedere sexual. Sexul este un instrument la îndemână  pentru a-și satisface nevoile primitive de atașament. Tendințele actuale ale modei în privința hainelor, machiajului și aparenței promovează sexualizarea tinerelor fete care nu sunt nici pe departe pregătite pentru activitatea sexuală.

Sexul provoaca un sentiment de uniune și fuziune și crează o legatură puternică între participanți, indiferent de cât de scurtă sau inocentă este interacțiunea. A face dragoste are un efect puternic de legare, provocând emoții puternice de atașament în creierul uman. Chiar și sexul întâmplător este rezultatul foamei de atașament al copiilor orientați spre egalii lor. Procentul adolescentelor care ramân însărcinate este din ce în ce mai mare, în ciuda eforturilor de a le da copiilor o educație sexuală și acces la metodele contraceptive. Activitatea sexuală a copiilor orientați spre egalii lor nu are nimic de a face cu dragostea sau cu procreerea, ci cu găsirea în brațele celorlalți copii a ceea ce ar fi trebuit să caute în relațiile cu părinții, contact și conexiune.

După ce sexul și-a îndeplinit rolul de unire, separarea de orice fel va presupune rupturi si perturbări psihologice semnificative. Experiențele repetate de separare sau respingere care urmeaza relațiilor puternice de atașament create de sex pot duce la o vulnerabilitate prea greu de suportat. Cu cât adolescenții sunt mai activi sexual, devin cu atât mai închistati emoțional. Unul dintre costurile finale ale împietririi emoționale este acela că sexul își pierde calitatea de agent de unire. Mulți adulți sunt impresionați de aparenta deschidere a tinerilor de astăzi în ceea ce privește chestiunile sexuale, percepând-o ca pe un semn de progres față de discreția și timiditatea de altădată.

Cel mai sigur sex, din perspectiva atașamentului și vulnerabilității, ar avea loc nu ca un mod de a forma relații, ci în contextul unei relații care este deja satisfăcătoare și sigură. Persoanele implicate ar trebui să fie cat se poate de sigure că relația este exact ceea ce își doresc. Sexul ar putea fi actul final de atașament , exercițiul de început al exclusivității, ducând la apropierea în cuplu. Lucrul cel mai necesar este exact ceea ce le lipsește adolescenților orientați spre egali și anume, maturitatea. Adolescenții care sunt orientați spre aduți, sunt cel puțin înclinați să se bazeze pe părinți în privința indiciilor referitoare la interacțiunile sexuale.

Dacă tinerii noștri ar veni la noi pentru sfaturi, le-am spune fără îndoială că nu pot separa cu adevarat deciziile legate de sex de cele legate de relații. I-am sfătui să aștepte până când ar fii convinși că relațiile  lor sunt sigure din punct de vedere emoțional, bazate pe intimitate veritabilă. Dar, oricât de înțelepte ar fii sfaturile noastre, copiii orientați spre egali nu le caută oricum la noi. Mulți părinți consideră că activitatea sexuală a adolescenților face parte din explorarea și experimentarea specifice vârstei. Conceptul de experiment sugerează tocmai procesul de descoperire și de existență a întrebărilor. Tinerii care sunt cei mai activi sexual nu sunt însă cei care pun întrebările. Sexul adolescenților nu este atât despre experimentare, cât despre disperare emoțională și foame de atașament.

Adulții încearcă să facă față acestui comportament prin admonestări, învățare, recompense și pedepse. Dar aceste eforturi sunt greșite. Putem face prea puțin pentru a corecta sexualitatea aberantă a copiilor, atâta timp cât sunt orientați spre cei de vârsta lor. Daca vrem să aducem o schimbare în sexualitatea lor, întâi trebuie să-i aducem înapoi lângă noi.

Cum putem noi ca părinți să redevenim mentori pentru copiii noștri?

Cum putem să îi determinăm pe copiii noștri să își dorească să fie lângă noi? Cum să ne curtăm copiii zi de zi pentru a simți atașamentul care le lipsește? Pe măsura ce copiii cresc, intențiile noastre ar trebui să fie mai puțin evidente pentru a nu-i îndepărta.

Să începem cu salutul ca un prim pas. În societatea noastră, uităm adesea să ne salutăm propriul copil. Cele mai evidente separări de copilul nostru apar din vina școlii sau a serviciului. De aceea prima conexiune ar trebui să se restabileasca odată cu reîntâlnirea. Diminețile ar fii diferite în multe familii dacă părinții și copiii s-ar îmbrățișa, săruta și ar glumi  împreună când se văd în fiecare zi pentru prima oară. Trebuie să ne construim rutine prin care să ne atragem copiii în viața de zi cu zi și este foarte important mai ales să ne reconectăm cu ei după orice fel de separare.

Pentru a trezi instinctele de atașament ale copilului, trebuie să îi oferim ceva de care să se atașeze. Când le arătăm copiilor că sunt importanți pentru noi, cei mai mulți vor vrea să se agațe de faptul că sunt speciali pentru noi și îi apreciem. Componenta fizica este foarte importanta, dar și gesturile, cuvintele, simbolurile și acțiunile. Copilul trebuie să știe că este dorit, special, important, valoros, apreciat și că i se simte lipsa și că ne bucură. Nu înseamnă răsfăț. Răsfățul presupune a raspunde la cererile copilului pe masură ce acestea devin din ce în ce mai numeroase. Soluția este de a oferi contact atunci cand copilul nu îl cere. Nici lauda nu este o soluție.  Lauda apare de obicei atunci când copilul a obținut niște rezultate bune. Aceasta obișnuință a unui copil cu laudele, îl poate face pe acesta să trăiască cu teama că, daca nu face fața așteptărilor, nu va fi apreciat. Lauda trebuie să existe, dar să nu fie exagerată. Imaginea de sine a copilului nu trebuie să depindă de aprobarea pentru anumite realizări sau comportamente. Fundamentul stimei de sine a copilului este sentimentul de a fi acceptat, iubit și apreciat de părinți exact așa cum este el.

Relatia cu copiii nostri ar trebui sa fie prioritara

Mulți dintre copiii noștri simt că primesc dragoste necondiționată de la părinții lor, iar adevarata provocare este de a ne păstra răbdarea și a ne concentra asupra efectelor pe termen lung. Acceptarea necondiționată este greu de transmis atunci când copiii noștri ne-au dezamăgit, ne-au călcat în picioare valorile sau au comportamente detestabile. Trebuie să ținem copiii aproape chiar și atunci când lucrurile stau cel mai rău. Ca răspuns, și ei ne vor ține pe noi aproape. Nu ne putem aștepta ca un copil să țină la o relație căreia, în ochii lui, noi nu îi acordăm valoare.

Părinții trebuie să creeze structuri și să impună restricții. Ieșirile în familie și vacanțele trebuie protejate. Dacă aceste momente sunt folosite pentru a ne apropia copiii și a păstra legăturile, nu ne putem permite să le diluăm funcția luându-i cu noi și pe prietenii copiilor. Adolescenții vor cere libertatea de se vedea cu egalii lor, dar ei trebuie să știe că există vacanțe și cu familia în fiecare an, că sărbătorile se petrec în familie, că există tradiții sau jocuri cu familia și activități în familie. Dacă nu se stabilesc ritualuri, se pierde atașamentul. Simplul act de a mânca împreună, duce la un atașament veritabil. Masa în familie poate reprezenta un ritual puternic de apropiere.

A-i spune unui copil că relația cu prietenii lui conteaza prea mult, îi arată acestuia cât de ciudați suntem și cât de puține înțelegem. Dacă masa reprezintă momentul de legătura, se poate accepta ca alte ore să fie dedicate egalilor. Dacă petrecerea nopții cu prietenii este problema, se pot impune restricții cu privire la frecvență. Dacă telefoanele mobile le servesc copiilor pentru a comunica cu concurența, trebuie să găsim moduri prin care să reducem accesul la tehnologie sau să cream structuri concurente. Uneori părintele poate concura cu succes cu egalii copiilor, fiind cu un pas înaintea lor. Copiii orientați spre egali, au adesea dificultăți în a planifica. Vor să fie împreună, dar nu știu exact cand sau la ce oră. De aceea, planificarea unei mese în familie sau a unei activități preferate, a unei sesiuni de cumpărături mamă-fiică de exemplu, ne face să diminuăm legătura cu cei de vârsta lor și să păstrăm conexiunea cu copiii.

Când le impunem restricții copiilor care vor să fie cu egalii lor, aceștia vor deveni extrem de frustrați. A interfera înseamnă a primi răspunsuri ostile și agresive. A le bloca planurile, atunci cand lumea este mai frumoasă alături de prieteni nu este întotdeauna o soluție. Noi trebuie să fim oarecum indirecți în impunerea restricțiilor și să reținem că nimeni nu poate fi părinte ca la carte.

Cum putem controla accesul la tentațiile mediului digital?

Dacă se poate, este bine să începem devreme. Ar trebui să construim structuri și ritualuri pentru a păstra accesul digital sub control. Nu știu dacă exista răspunsuri simple. Se pare că fiecare părinte trebuie să își gasească propriul drum. Statisticile demonstrează că, în 64% din case televizorul este pornit în timpul meselor, în 45% din case televizorul este pornit aproape tot timpul, 71% dintre copii spun că au televizor la ei în cameră și 57% au un dispozitiv pentru jocuri video. Doar 28-30% dintre copii spun că părinții au reguli cu privire la folosirea televizorului și a jocurilor video. Doar 30% dintre părinți limiteaza timpul petrecut de copii în fața calculatorului.

Ca sugestie, timpul pentru mese, timpul în familie, timpul pentru culcare sunt cele mai importante de menținut în afara activității digitale, atât pentru a crea spațiul necesar pentru legătura cu părinții de care copiii au cu adevărat nevoie, cât și pentru a potoli obsesia.

Când putem permite accesul necontrolat la informația online?

Există un paradox profund  și supărător al erei informației. Oamenii, și mai ales copiii, nu au fost creați să poată gestiona cantitatea de informații la care sunt expuși. Singurul mod în care creierul nostru poate procesa informția este prin eliminarea a 95-98% din inputul senzorial. Problema noastră este că avem mai multă informație decât putem folosi. Efectul final și paradoxal al creșterii accesului la informație este ridicarea și mai multor scuturi defensive împotriva ei.

Nu este o întâmplare faptul că epidemia de probleme de atenție care ne afectează astăzi copiii corespunde cu bagajul de informații la care sunt supuși. Încarcarea excesivă cauzează probleme de concetrare, de memorie, de regăsire a informației, de distragere a atenției. Sistemele atenționale nu se pot dezvolta corespunzător în timp ce se confruntă cu atacul constant al informației. Studiile arată că avem nevoie de momente de pauză, lipsite de stimulare, în care să integram informațiile recepționate. Expunerea constantă la media ne scade capacitatea de a absorbi informații.

Pentru a beneficia de informația primită, o persoana trebuie să se afle într-un stadiu de pregătire emoțională și intelectuală care se dezvoltă în copilărie. Chiar dacă este era noastră informațională ca adulți, nu trebuie să fie și era lor informațională. Unul dintre cele mai semnificative indicii este plictiseala. În mod ironic, mulți oameni consideră că soluția la plictiseală este și mai multă stimulare. Dar acest lucru nu face decât să ducă la un cerc vicios.

Informarea copiilor a fost întotdeauna în responsabilitatea adulților. Nu doar conținutul informației este important, ci și contextul, momentul și forma prezentării. Oferirea prematură de informații despre posibila moarte a părinților crește nesiguranța existențială a copiilor. La fel și oferirea prea devreme a unor informații cu privire la sexualitate le afectează dezvoltarea. Le spunem copiilor doar ceea ce trebuie să știe, când trebuie să știe și când suntem convinși că pot gestiona aceste informații. Până în prezent, a decide momentul când copiii noștri pot afla anumite informații, a fost prerogativa părinților și a profesiorilor.

Dar era informațională a schimbat totul. Implicațiile faptului că acum copiii noștri ajung adesea să cunoască mai multe decât noi despre multe lucruri, sunt că nu mai au nevoie de noi pentru a le furniza informațiile. Acest lucru ne poate amenința rolul de busolă în viața lor. Dacă nu mai au nevoie de noi nici pentru obținerea de informații, nici pentru ghidare și direcționare pentru a-și forma valorile, pentru a discerne între bine și rău, dezvoltarea sănătoasa este pusă în pericol.

Este sigur ca nu putem concura cu Google în privința informațiilor, dar exista și alte moduri prin care putem compensa faptul că ne pierdem rolul de furnizori de informații. Trebuie să găsim alte domenii în care ne putem invita copiii să depindă de noi. Pasiunile pe care le avem ne pot face să nu pierdem legătura cu copiii noștri: învățatul mersului pe biciletă, înălțarea unui zmeu, mersul împreună la ski, practicarea tenisului în fiecare zi de sâmbătă cu părinții, mersul regulat la gym cu unul dintre părinți, o zi pe luna petrecută cu mama la salon pentru cometica, masaj sau manichiura.

Mai mult ca niciodata, provocarea noastră este să ne păstrăm copiii aproape. Dacă putem face asta, îi imunizăm împotriva părții întunecate a revoluției digitale. Trebuie să le dăm șansa să se maturizeze, pentru a putea deveni stapânii acestor noi unelte și nu sclavii lor.

Articole din această categorie